Cu siguranță se pot scrie multe despre acest subiect.
În clasele primare am avut o învățătoare care ne ridica în picioare sau ne invita în fața clasei pentru a citi.
De fiecare dată când greșeam un cuvânt, îmi dădea cu cartea în cap.
Scria, “viile” și am citit “vilele”.
Am primit cartea în cap destul de mult ca de fiecare dată când trebuia să citesc ceva către un public, imaginea se încețoșa și nu mai vedeam nimic. Pierdeam rândul foarte ușor, începeam să mă bâlbâi și mă blocam.
Am cărat emoțiile astea după mine până la facultate. Culmea este că acea învățătoare era una dintre cele mai “bune” și renumite din Suceava.
Poate intențiile ei erau bune, dar rezultatul …
Din păcate toți cărăm povești asemănătoare de-a lungul vieții.
Uite, dacă ai fi fată următoarea poveste ar putea fi familiară…
Poate că într-un moment al vieții tale, ai auzit că ești „supraponderală” sau că ai un “defect fizic”, iar cei din jurul tău te-au făcut să te simți inferior, urât, marginalizat.
Ai trăit cu asta mulți ani din viața ta.
Acum ești la prima milonga.
Ești așezată “regulamentar pe scăunel”.
El te privește zâmbind și te invită la dans. Ronda este goală. Toți stau și se uită să vadă care e primul care “ajunge pe rondă”. Parcă sunt acolo să analizeze pe ceilalți, cum sunt îmbrăcați, cum ridică piciorul, ce scheme noi mai știi.
Încep să te prindă emoțiile.
Dacă ceilalți își dau seama de “neajunsurile” tale? Ce vor spune despre tine? Dacă își dau “și ei” seama că nu îți stă așa bine cu rochia de azi. Cealaltă era la spălat. Mai bine te-ai fi simțit în ea acum. Cum să le zici asta? De unde știu ei acum că tu ai altă rochie în care ești “țiplă”.
Mai mult îți aduci aminte că tipul cu care ai vrea să dansezi, avansat fiind, ți-a spus că el întotdeauna analizează cum dansează fetele, înainte să le invite la dans. Asta pune presiune pe “prestația ta” din această seară. Deja trebuie să oferi un mic “show” acelei persoane ca să intri măcar pe lista lui scurtă din seara asta.
Te uiți la cel care încearcă să te invite. E și el începător. Îi simți ezitarea. Decizi să întorci privirea și să privești în altă parte.
Mi-am observat colegii de 1-2 ani sau chiar trei ani de cursuri de tango, încercând să intre pe rondă. Unii reușesc după câteva negocieri cu ei însuși, alții renunță și pleacă acasă.
Oare modul în care sunt organizate majoritatea evenimentelor ajută integrarea începătorilor?
Putem să facem mai mult?
Este oare bine, în contextul nostru, să așezăm scaunele în jurul rondei?
Cine a inventat prostia asta? Și de ce am preluat-o noi fără să gândim un pic?
Dăm noi altă șansă celor care stau pe scaun, să facă altceva, decât să analizeze ronda?
De ce nu le-am așeza câte două, unul în fața celuilalt, unde să pot sta cu o persoană și să o pot privi în ochi când vorbesc.
Dar hai să punem 3 – 4 scaune în cerc și hai să facem o “combinație în patru” de socializare în timp ce ceilalți își taie venele pe rondă pe Pugliese.
Este acesta singurul motiv pentru care începătorii nu vin la tango sau nu rămân?
Cu siguranță nu.
Sunt mai multe, iar toate motivele pe care le vom descoperi împreună duc la o imagine a comunității de tango, unde…
evenimentul care ar trebui să unească suflete prin emoții, de fapt dezbină, duce la bisericuțe, la invidie, la orgolii, la promovarea unui tango profesionist bazat pe acrobații.
Elicoptere.
Și cu ele vin în cap începătorii.
Ah, scaunele alea…. Mintea mea nu poate încă să conțină acea organizare ca la balurile de clasa a patra. Mai lipsește învățătoarea care să stea în mijloc și să facă dansul găinii. Simt o frustrare maximă legată de unele lucruri pe care le văd la milongile noastre dar și legate de amărâtul ăsta de popor care nu este în stare să ia lucrurile bune de la alții și aduc toate prostiile exportate de alte locuri.
Dă-mi voie să-ți dau un exemplu de la o societate pe care o poți desconsidera foarte ușor la prima vedere.
Stăteam pe peron și încercam să trăiesc cu imaginea dezolantă din jurul meu: cerșetori, vânzători ambulanți de mâncare care înșirau ultimele ciorbe indiene pe jos, pe asfalt, oamenii care treceau pe lângă mine și mă atingeau, ah și mirosul acela de mirodenii de toate felurile de la care ți-era foarte ușor greață dacă te concentrai pe el.
Am urcat în tren. Aveam un partener de călătorie. Luasem decizia asta în ultimul moment și nu am avut posibilitatea să alegem locurile. Ne era frică un pic, știam că vagoanele nu au uși și sticlă la geamuri.
Cu toate asta când am intrat în vagon am fost surprins să văd că partenerul meu avea locul vis-a-vis de al meu. Ceva ciudat, neobișnuit pentru felul în care CFR atribuie locurile cumpărate. De curiozitate am căutat să văd dacă e doar o coincidență. Toată lumea care călătorea în grup avea locurile în așa fel încât să se poată privi în ochi.
Ochii care nu se văd, se uită!
Aia cum pot și noi nu putem?
Ce avem de analizat pe rondă că eu tot nu pricep…. Tehnica celorlalți? La asta s-a ajuns cu dansul, asta înseamnă tango?
Evenimentul numit milonga, organizat intr-o sala de curs sau in alt spatiu care n-are o alta destinatie, este gandit strict pentru dans. Socializarea la nivel de discutie, poate sau nu sa se petreaca. Daca vrei sa discuti trebuie sa iesi afara pentru a nu acoperi muzica cu conversatiile.
Cand esti intr-un restaurant si este in desfasurare o milonga, poti socializa cu cei de la masa ta si poti sa mai dansezi intre discutii.
Daca mergi la un festival de tango la Avrig, poti sa stai relaxat pe pajiste, sa discuti cu cine vrei din cei care sunt afara, sa dansezi la milongile de zi, sa mananci la terasa restaurantului sau sa participi la cursuri.
Daca ar fi organizata o milonga intr-un mall ai putea sa faci foarte multe lucruri si dansul ar fi o activitate secundara.
Din pacate, participarea persoanelor total neavizate la o milonga necesita cel putin un instructaj referitor la ronda, sensul ei, cum intri, sa nu stai pe loc.
Pentru cei care nu au habar de tango, pentru a-i putea avea in dans, trebuie sa desfiintezi ronda si sa oferi posibilitatea unor activitati conexe, pentru a sta in apropiere fara sa se plictiseasca.